“Draga tinerete, draga mea,
Cantecu-ti rasuna in urechea mea.”
Cam asa sunau primele doua versuri dintr-o poezie pe care o scriam prin clasa a 6a. Imi doream sa fiu mare. Acum imi doresc sa fiu mic. Simteam ca nu voi ajunge niciodata la varsta de 18 ani, ca mai este o multime de timp pana atunci si ca acea lume este “pentru oameni mari”. Nu am simtit cum a trecut timpul, cum m-a schimbat si cum m-a facut sa trec de aceast prag. Uneori ma gandesc de ce au trecut atat de repede 6 ani si cat de repede vor trece urmatorii 6 si inca 6 si tot asa. Nu am regrete. Oare voi ajunge sa am parul alb.. sau chelie si sa privesc generatiile tinere? Nu ma vad in aceasta postura, nu ma pot vedea nici cum voi fi maine sau peste cateva zile. Este unul dintre cele mai ciudate sentimente pe care le am si incerc sa fug de el cat de repede pot atunci cand imi iese incale. Este ca o pisica neagra de care se fereste lumea. Imi place sa visez ca voi fi mereu tanar, liber, fara griji, fara obligatii (forever young..). Cateodata ma gandesc oare unde voi lucra, unde voi locui, ce fel voi arata. E ciudat sa nu pot controla aceste lucruri in totalitate. Imi doresc sa fiu iar copil sa nu imi pun astfel de intrebari si sa simt macar pentru cateva clipe acea varsta. As da orice sa pot! Acest sentiment l-am trait pentru prima data la gradinita, inainte sa intru in clasa I cand cantam ceva de genul “La revedere copilarie, acum te las..”. Era ciudat. Imi amintesc ca mi-au dat lacrimile cand am cantat acest cantec.
Am sa inchei prin ultimele versuri ale poeziei, care, desi scrise in clasa a 6a ascund in spatele lor multe.
“Iti cer sa vii, departe esti,
Te rog sa stai si pleci,
Si pleci..”
Pasi pe blog 